Kingdom Come: Deliverance — progresul pe care îl câștigi pas cu pas

PROGRESUL PE CARE ÎL CÂȘTIGI

Kingdom Come: Deliverance este genul de joc care mă câștigă prin progresul pe care mă pune să-l muncesc. La început, Henry abia se descurcă, iar jocul te face să simți asta. O bătaie aparent simplă poate ieși prost, o armă bună nu rezolvă lipsa de experiență, iar câțiva bandiți pe marginea drumului sunt un motiv serios să cauți alt traseu. Începutul poate fi frustrant, dar dă valoare momentului în care ajungi să te descurci. Ai învățat, te-ai pregătit și începi să vezi rezultatele.

EXPLORAREA ȘI GREUTATEA DRUMULUI

Explorarea este unul dintre motivele pentru care aș recomanda jocul. Îmi place că o pădure poate să-mi trezească interesul fără să fie plină de comori și evenimente la fiecare pas. Drumurile, satele și oamenii dau impresia unui loc care are propria rutină. Ajung să fiu atent la unde sunt, cât mai am până la destinație și dacă sunt pregătit pentru ce aș putea întâlni. Pentru unii, deplasările acestea vor părea prea lungi. Pentru mine, ele ajută aventura să aibă greutate.

LUPTELE: SATISFACȚIE ȘI FRUSTRARE

La luptă am atât cele mai mari satisfacții, cât și cele mai serioase nemulțumiri. Un duel poate fi foarte bun când începi să înțelegi distanța, rezistența și momentul potrivit pentru atac. Antrenamentul contează și merită să-i acorzi timp. Problema este că primele confruntări pot lăsa impresia unor comenzi rigide, mai ales când încă înveți sistemul și Henry are abilități slabe. Jocul cere răbdare înainte să-ți arate de ce lupta poate deveni interesantă.

Când apar mai mulți adversari, lucrurile se complică și din motive mai puțin plăcute. Camera și fixarea țintei pot să-mi încurce reacțiile exact când am nevoie de control. Accept să pierd fiindcă m-am aruncat într-o luptă imposibilă, dar devine enervant când mă chinui să urmăresc adversarul potrivit. Nici echilibrul mecanicilor nu mi se pare ideal: după ce înveți contraatacurile puternice, e tentant să repeți aceeași soluție, iar combinațiile mai elaborate ajung să pară prea riscante pentru recompensa oferită.

LIBERTATEA DIN MISIUNI

În schimb, îmi place libertatea din misiuni. Dialogul, discreția și ordinea în care faci anumite lucruri pot conta, iar asta mă încurajează să caut soluții care se potrivesc felului meu de a juca. Povestea are mai mult farmec datorită oamenilor și situațiilor în care ajunge Henry. Momentele obișnuite, stângăciile și umorul îi dau personalitate, iar misiunile secundare pot deveni la fel de interesante ca firul principal.

REALISMUL ȘI RITMUL AVENTURII

Partea de realism funcționează cât timp pregătirea rămâne interesantă. Faptul că trebuie să mănânc, să dorm și să am grijă de echipament mă face să-mi organizez aventura. Totuși, sunt și momente în care aceste activități întrerup ritmul. Dacă am puțin timp de joc și vreau să continui o misiune, întreținerea personajului poate deveni o obligație. Înțeleg perfect de ce același sistem îi face pe unii să se simtă implicați și pe alții să se plictisească.

SALVAREA ȘI TIMPUL PIERDUT

Salvarea restrictivă este mecanica pe care o critic cel mai ușor. Îmi place tensiunea unei decizii care poate avea consecințe, dar pierderea progresului poate însemna repetarea unor drumuri și conversații deja parcurse. După o moarte frustrantă, asta îmi taie cheful. Într-un joc atât de lent și atent la detalii, timpul pierdut se simte cu atât mai tare.

CONCLUZIA MEA

Concluzia mea: primul Kingdom Come: Deliverance merită dacă îți place să înveți un joc în ritmul lui și să construiești treptat un personaj capabil.

Lumea, misiunile și satisfacția progresului sunt motive foarte bune să-i dai o șansă. Camera, începutul greoi și salvarea pot însă să-ți consume răbdarea, iar aprecierea pentru atmosferă nu șterge problemele acestea. Pentru mine, reușita lui este că o victorie relativ mică poate să conteze enorm. Când un adversar care înainte mă trimitea imediat la pământ devine unul pe care îl pot învinge prin pregătire și atenție, simt că timpul investit a avut rost.