Kingdom Come: Deliverance II — libertate, progres și răbdare

EXPLORAREA CARE VINE NATURAL

Kingdom Come: Deliverance II este genul de joc în care plec să rezolv o misiune și, pe drum, găsesc alte trei lucruri care mă interesează. Asta mi se pare cea mai mare reușită a lui: explorarea vine natural. Vreau să văd ce se întâmplă într-un sat, să ascult o conversație sau să încerc o altă rezolvare pentru o problemă. Misiunile îți lasă suficientă libertate încât să simți că participi la poveste, iar uneori o decizie aparent simplă complică lucrurile în cel mai distractiv mod posibil.

CÂND ÎNCEPI SĂ CITEȘTI LUPTA

La luptă, satisfacția vine din momentul în care începi să înțelegi ce faci. Dacă intri și apeși atacul la întâmplare, îți consumi rezistența și te expui. Trebuie să urmărești adversarul, să-ți alegi momentul și să ții cont de echipamentul lui. Când legi o apărare bună de un contraatac și câștigi un duel dificil, victoria chiar are gust. Simți progresul atât în abilitățile lui Henry, cât și în felul în care citești tu lupta.

UNDE LUPTA ÎȘI ARATĂ LIMITELE

Tot la luptă apar însă și unele dintre cele mai enervante momente. Duelurile pun sistemul în valoare; când te înconjoară mai mulți adversari, camera și selectarea țintei pot să-ți încurce reacțiile. Înțeleg să fiu pedepsit pentru poziționare proastă, dar vreau să simt că am control asupra situației. Iar după ce stăpânești anumite contraatacuri, există riscul să te bazezi prea mult pe aceeași soluție, în loc să folosești toate combinațiile pe care jocul ți le pune la dispoziție.

ALCHIMIE, FIERĂRIT ȘI RĂBDARE

Îmi place și că activitățile secundare cer implicare. Alchimia și fierăritul au pași pe care îi execuți, iar asta dă valoare obiectelor pe care le produci. Sunt pauze bune între misiuni și lupte, mai ales dacă îți place să înveți sisteme și să devii eficient în ele. Dar aici contează mult răbdarea fiecăruia: ceea ce la început pare atent lucrat poate deveni repetitiv când vrei doar să te pregătești repede și să pleci mai departe.

SALVAREA: TENSIUNE SAU FRUSTRARE?

Sistemul de salvare este partea pe care o privesc cel mai critic. Ai mai multe posibilități de a salva, inclusiv prin somn în paturile potrivite, poțiuni și salvarea la ieșire, dar trebuie să te gândești la asta. Restricțiile pot adăuga tensiune unei decizii riscante. Totuși, dacă pierzi progres după o luptă în care camera te-a încurcat, tensiunea se transformă repede în frustrare. Repetarea unui drum și a unor conversații deja parcurse nu face aventura mai interesantă.

UN RITM CARE CERE DISPOZIȚIA POTRIVITĂ

Ritmul merită și el discutat sincer. Jocul își ia timp pentru dialoguri, pregătire și deplasări. Mie mi se pare că tocmai spațiul acesta dintre momentele mari îi dă personalitate, dar trebuie să intri cu dispoziția potrivită. Dacă ai chef de acțiune imediată, unele secvențe îți vor pune răbdarea la încercare. Dacă îți place să explorezi și să lași o misiune să se dezvolte, ai mult mai multe șanse să te prindă.

CONCLUZIA MEA

Concluzia mea: Kingdom Come: Deliverance II merită pentru libertatea din misiuni, progresul satisfăcător și felul în care te face să te implici în lumea lui.

Îl critic pentru camera din luptele aglomerate, pentru momentele repetitive și pentru frustrările pe care le poate produce salvarea. Sunt probleme reale, chiar dacă îți place jocul. Dar are acel lucru greu de obținut într-un RPG mare: îți dă motive să fii curios. Iar când închid o sesiune cu gândul la ce vreau să încerc data viitoare, pentru mine jocul și-a făcut treaba.